Dincolo de fotografiile facute, aruncate la cos, vazute cu sutele sau cu miile, o singura imagine mai dainuie in memoria mea (afectiva? vizuala?), ramasa niciunde, cred, pe vreun card sau pelicula: privirea vag circumflexa, oarecum intrebatoare, si aproape uman-condescendenta a acestor cai. A tuturor, fara exceptie.

Si atunci: sa fi fost ei spectatorii, iar noi, oamenii cu aparate, gesturi si lumini agasante, pentru ei un fel de... cabaline bizare? Multe de tractiune, cateva de circ si foarte putine sau niciuna de curse, cum ar spune Noica? Daca ar putea vorbi, as intreba caii. Cu siguranta, ei intre ei au ce sa-si povesteasca.