Nu stiu, povestea cu Zenitul lui taica’miu a inceput sa fie stiuta cam de toti prietenii, asa ca prefer sa spun ca fotografia este tacerea mea. Tacere in sensul de prezenta-absenta, in sensul de moment cind inlauntrul meu se populeaza de forma si cuvinte nerostite. Atunci Ioana ia aparatul si-si transforma peretele intr-un univers ciudat pe care agata caluti de mare si un soare foarte rotund si foarte rosu.

Ea crede ca nu exista expozitii, nu exista vernisaje: exista doar momente perfecte de intilnire cu cei dragi si momente de a arata celorlalti ce ai gindit sau cum vezi tu lumea palpabila. Exista doar intilniri cind se cinta la chitara, se bea ceai si se rontaie ciocolata, se fumeaza narghilea... Indiferent daca asta se intimpla intr-o cafenea sau intr-o sala de expozitie.

Acum are un bebe-Canon, citeva modele si nopti nedormite cind toate "viziunile" prind viata. Mai e si Bjork, mai e si The Evpatoria Report. Acestea sunt studiile mele in domeniul fotografic, acestea sunt toate in interiorul meu, acestea. Restul – o biografie cu date.